Văd zborul unui stol de aripi
trăgându-şi umbra peste vârf de pădure
în ritm solemn şi seren
de sentimente cenuşii, imature.
TIMPUL
a murit cu ceasul pe mână la fereastra unde soarele
Vă sărut
cu buzele mele murdare
pe frunte, pe mâini, pe picioare,
pe răni,
Iată, stau aplecat peste această ultimă coală
a caietului în care îmi scriu poeziile.
E o coală albă, imaculată. Singura.
Foaia imaculată odrăsleşte cuvinte nedesluşite,
Să-mi cânte inima un cântec lin, şoptit,
să beau un ceai cu Eminescu, la zenit,
să-mi cadă fulgi de nea pe zâmbet, iară,
să îmi colinde-un ţurţur la ghitară,
Dac-aş avea puterea
să transform
noaptea în zi,
întunericul în lumină,
Dragã poetule al neamului meu românesc,
te rog cu toate versurile mele
sã mã ierţi cã îndrãznesc
acum, în acest miez de ianuarie,