Frunză cade.
Timpul clipoceste.
Pietrele râd.
Vântul urlă: „Hai!”
Și frunza zboară,
Nu mai e frunză—
E fulg? E gând?
Clădirile tresar.
O pisică vorbește:
„Te așteptam!”
Și frunza tresare.
O roată de bicicletă
O prinde, o aruncă,
Și frunza vede:
Oameni cu umbre de fluturi,
Și semafoare care dansează tango.
Foșnetul devine cântec,
Cântecul devine vânt,
Vântul devine timp
Și timpul—oh!—devine frunză.
Căzând, zburând, tremurând,
Frunza învață:
Universul nu se teme
Să fie absurd.
Și ea, mică și verde,
Învață să râdă cu el.
vezi mai multe poezii de: Dia.Elena
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.