N-o să mă supăr niciodată pe voi
ca staţi în fată şi eu mai înapoi,
ori că prietenii din biografia mea
poartă pe umeri, epoleţi mai de soi.
Bustul tău e mândru soare,
şi tăceri, şi chiar uimiri;
Nu-ţi cer să-mi dărui Ursa Mare
şi nici chiar Luna de pe bolta;
de poţi să-mi laşi surâs de soare
ori linistea-ţi involtă.
(Nicolae Labiş: 2 dec. 1935 - 22 dec. 1956)
Aici, nu-s tei şi niciun brad,
deşi meteoriţi de aur cad;
Decembrie, iată,
hlamida
şi-a deschis,
în clinchet suav
De vei veni, sufleţele, la mine,
să te îmbraci cu linişte şi tăcere
şi mai cu seamă, tu, inima
s-o laşi să bată-n voie, cu sfâşiere.
De la un timp
poezia moare
mai repede ca niciodată.
Oricum, tu te-ai născut să-mi aparţii,
să-mi fii voluptate tandră-n simţire;
bănuind fericirea pe care mi-o susţii,
eu mă declar primejdiosul mire.
Plină, luna visătoare,
zare stînge langă zare,
frunza-i gata de culcare.
Hai, vino,
afară ninge fabulos!
Iarna ne rasfată
cu fulgi de-argint;