Deodata am auzit ploaia venind.
De sus, cind vopseam balustrada, am auzit-o!
Blocuri de tacere azvirlea inainte-i,
pe-acoperise.
Depărtarea se face roata
cu zimți pe fusul
de taină-al auzului meu,
rupând din amorțitele
Și plopii se acopereau cu trupuri de copii
ținând de frâie trupuri lungi, de cai,
și câte-o pasăre, trecând, le tulbura
plasma verzuie-amestecându-i între ei.
Pâlnie imensă de trupuri, în mișcare,
trupuri de oameni, trunchiuri de arbori,
trupuri de cai. Pâlnie imensă,
hohotitoare prin care soarele-l turnai
Cum aș putea să uit că-n dimineața-aceia
Sărutul era sfânt
Și cum priveam prin ochi ei
Albastrul cer plângând
Voi, repezi firi, cu cerul în afară,
cu ceru-ntins pe stele îndărăt,
în voie la oricine-i dat să
moară și înnegrit sub tălpi ca un omăt; voi, strigăte
Strigătul rotitor al sirenei
bate în podul pătat de păcură.
Strigătul rotitor al sirenei
taie peroanele-n două,
Timpul, boșorog milog
(coșcovit de-un veac să fie)
înșirând printre gingie
sfinții după catalog
Ea are aerul plin de îngeri de aceea respiră greu
Pietrele poți să le-nsângeri degeaba, cu
prezența ta mereu. Ea explică, ea are nuanțe de
galben de dat pe obraz
Stăteam aplecați deasupra șinelor strălucitoare,
cu fețele iluminate de flăcări roșiatic-albastre.
Aerul ridică un sunet înalt de privighetoare,
străpuns de săgețile sufletelor noastre.