În zori de vis, când soarele te alinta râzând,
Pe chipul tău ardeau nopţi pline de tandreţe,
Iar undele te aşteptau şi te-ascultau cântând
Ode furate ades din aventuri răzleţe.
Dar ai fugit deodat’ din vara mea de foc,
Pe suflet m-ai călcat, dar n-ai strivit iubirea,
Neistovitu-mi dor îţi poartă de noroc,
Iar cerul ruşinat îşi lasă-n jos privirea.
Pierdute-s florile din trupurile noastre,
S-au ofilit, lipsite de mâmgâieri vrăjite,
Pe zare lăcrimează lanuri de maci şi astre
În triste răsărituri, devreme părăsite.
În noaptea fără tine şi visele mă dor,
Nici luna nu mai râde, se-aprinde mohorâtă,
Poveştile din amintiri nu-mi sunt de ajutor,
Iar vraja s-a topit pe fruntea-mi abătută.
În templul fericirii au năpădit scaieţii,
Cu ţepii lor trufaşi noi răni să adâncească,
Pe zâmbetu-mi pierdut troneaază albi nămeţii
Ce se aşern în trombă, tristeţi să înflorească.
vezi mai multe poezii de: Stefan Doroftei-Doimaneanu