'Gandurile mele sunt stele pe care nu le pot aduna in constelatii'- John Green
Mă dor cicatricile trecutului;
Îmi suturează fiecare valvă a inimii,
A cărei veche armură a început a rugini.
Pe fire de electricitate
Ne purtăm umila existență
Mânați de avânturi necalibrate.
Când sufletul meu e trist
De al tău surd dor,
Fuge in codru
Și ia chip de năluci.
E uimitor să fii martor al unui suflet
Când cele mai profunde văi i se cutremură
Când iese la iveală flacăra din inima pietrei
Și te cuprinde cu a sa exuberanță.
Odihnește-ți iubite
Chipul lâng-al meu dulce sân
Și șoptește-mi în slove sfinte:
Al inimii mele ești stăpân.
Aș vrea să mă trezesc din îmbrățișarea gheții
Și să arunc speranțele deșarte sub chipiu;
Chipul tău mi-e fantoma dimineții,
Iar glasul tău îmi cutreieră sufletul pustiu.
Cred că atunci te-am dorit cu adevărat,
Mi-am dorit pentru prima data
Să deschizi mai mult ușa sufletului tău
Și să pășesc încet pe aleea inimii tale...
Sufletul mea fost mereu o grădină.
In ea au răsărit nenumărate flori
Și copaci au prins viata
Ascultând de dulcele glas al inimii.
Dacă îngerul meu ar fi pe pământ,
Atunci ar avea chipul tău,
Căci numai dintr-o privire de-a ta
Sufletul meu e ocrotit
Băiatul meu cu ochi căprui
Băiatul meu de peste Carpați
Mă vrăjește cu vorbe dulci
Și m-adoarme, e dibaci.