Fetița-aceea, mică și plăpândă,
Ce după fluturi sta mereu la pândă,
Să-i prindă și să îi sporească-n visul
Unde, știu sigur, îi eram trimisul.
Azi, este mare, nu mai prinde fluturi.
În vise, nu îi mai răpesc săruturi.
Distanța dintre noi — covârșitoare.
Când o privesc de-aproape, doare tare.
Îi înțeleg răceala foarte bine —
Golul acesta n-a depins de mine,
E un secret ce-l știe numai viața,
Cum să înlocuiești focul cu gheața.
Ceva, cândva, a smuls din ea copilul
Și l-a înlocuit cu inutilul.
A dus la coș tot ce a strâns în clipe,
Când n-a avut curaj să le-nfiripe.
Ai spune că nu-i rău, dar chiar nu știe
Că, undeva, într-o copilărie
De mult apusă, încă locuiește
Tot ce în ea, acum, se ofilește.
Aceleași suflet... — nu îl mai aude.
Frecvența ei răspunde altor unde.
Altfel de hrană o hrănește-n vise,
Lumina-i stinsă-n ea, porțile-nchise.
vezi mai multe poezii de: Evelin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.