Bat clopotele toamnei pe ultimul ei drum,
Și-n zare arde cerul și se preface-n scrum,
Nu e un dor mai mare decât plecarea sa
În care despărțirea-i din ce în ce mai grea.
S-aprind lumini spre slavă din galbenul pădurii,
Și plouă cerul lacrimi pe sufletul naturii,
Iar stropii reci ai ploii se-aștern pe trupul său,
Că pentru-a sa plecare îi pare toamnei rău.
Se-ndepărtează toamna, dispare ca-ntr-un vis,
Coboară brusc în suflet cu dor până-n abis;
Și-ar mai veni pe-aici, dar iarăși se va stinge
Că în războiul vieții doar veșnicia-nvinge.
Bat clopotele toamnei din ce în ce mai tare,
Și vuietul pădurii jelește-n depărtare;
Iar frunzele pe cale jelind se dau de-a dura
Și poartă astăzi doliu cei ce iubesc natura.
Se scutură copacii de-atâta dor și vânt,
Și codrul în mătănii s-apleacă la pământ.
E sumbră depărtarea ca ceasul de prohod,
Și toamna dă pomană din dulcele său rod.
vezi mai multe poezii de: Claudiu Românu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.