Bat clopotele toamnei pe ultimul ei drum,
Și-n zare arde cerul și se preface-n scrum,
Nu e un dor mai mare decât plecarea sa
În care despărțirea-i din ce în ce mai grea.
Tu ești cea mai frumoasă ființă,
Eu cel mai bun, cel mai concret;
Tu ești iubirii bună știință,
Eu cel mai iubăreț poet.
Pe o culme ‘naltă,
De doruri purtată,
Zace-n pietate
Trainică cetate.
— poezie în grai bănățean —
La mine-n sat aflu ogină
Cân’ inima mi’ becejâtă,
Ce toamnă se perindă peste lume
Și cum se veștejește totul, tată;
Dorul greu și lipsa de-al tău nume
N-o să veștejească niciodată…
Îmi trec prin gând doar amintiri
Și-n suflet mi se stoarce dorul,
Gândindu-mă la povestiri...
Și cum ardea acas' cuptorul.
Și-a mai trecut iarăși un an
În calendarul trist care suspină,
Iar tu... un simplu cetățean
Îți dormi somnul în surdină.
Pe lângă teiul înflorit
Cu flori de primăvară
Adesea, noi ne-am întâlnit
În seară.
Când era copilăria… și-eram la-nceput de viață,
Nu știam ce-i bun sau rău, dar eu nu băgam în seamă,
Eram mic copil pe-atunci… n-am știut ce-i o speranță,
Dar știam un singur lucru – să te chem pe tine, mamă!
O, pădure amorțită! De ce-ți `pleci crengile-n jos?
De ce plângi așa dramatic transmițând un gol în suflet?
Unde-ți sunt a tale păsări ce-mi erau chiar de folos
Când cântau din vocea caldă transformând sunete-n urlet?