Copil iubit cu ochi senini
Tu vii din nou printre străini
în peşteră pe paie reci
Tu iarăşi capul Ţi-l apleci.
Atâta sfântă curăţie mă îmbrăca în strai de crin,
atunci când am văzut întâie
lumina cerului senin,
atunci când am văzut întâie
Când ochii storşi de lacrimi privesc în gol departe
şi nu mai vezi pe nimeni din câţi îţi trec prin faţă,
o, cine-ţi umple-n suflet un gol lăsat de moarte
şi cine-ţi dă privirii o rază de viaţă?
Nu e greu să pierzi,
Poate fi chiar o plăcere întoarsă în sine,
Jenată de inexplicabila bucurie
Pe care-o ascunde,
Sus, pe garduri, sclipesc stropi săraţi, albă-i sarea,
Iar portiţa-i de-acum încuiată. Şi marea
Fumegând şi săltând către diguri, de-a rândul,
Dintr-un soare sărat s-a-nfruptat, devorându-l.
Veniţi, ai codrilor prieteni,
Veniţi la ei, cu suflet viu,
Veniţi cât brazii mai au cetini,
Veniţi cât nu e prea târziu!
Smaraldul mării răpitoare
E jocul vecinic de colori
În verdea flacără de soare
De lângă ţărmii ninşi de flori.
Apei lui de prin ogradă,
Prea domol curgând la vale,
Bolovani, dintr-o grămadă,
Japonezu-i pune-n cale.
De ce nu puneţi şi pe râs impozit
Şi birul progresiv pe sărăcie?
De ce nu puneţi taxe pe-ntuneric?
Impozitaţi şi vântul ce adie!
Ca o cetate care devine brusc ruine,
Plecasem de la tine şi mi-a fost dor de tine,
Strângeam în braţe iarna, ce locul tău îl ţine,
Şi-un clopot într-o turlă a vrut să se închine.