Am fost vânați de generații,
Am devenit de interes,
Dar nu cu scop de decorații,
Pentru trofee puse-n spații,
Într-o zi, eu știu precis,
Voi călca tărâm ceresc!
M-am născut să am un vis:
Chiar de mor, tot să trăiesc.
Timpul își scurtează drumul către soare,
Mor încet secunde, stelele se sting,
Puls etern ne cheamă, existența doare,
Stăm la colțul fricii, condamnați în ring.
Mi-e mută vorba când nu am credință,
Mi-e surdă urechea când nu vreau s-ascult,
Mi-e stinsă ruga când, în suferință,
Mai mult cârtesc, ori mă frământ mai mult.
Distanțarea, definită
Într-un termen potrivit,
E vitală și menită
Cât trăiești, cât n-ai murit.
De ce să-mi fie teamă de zilele ce dor,
Când știu că niciodată înfrânt n-am fost de ele?
De ce să tremur iarăși sub umbra unui nor,
Când El trimite soare și-n gândurile mele?
Poartă-ți demn mărețul nume,
Nu de fiară, nu de pom,
Nu de păsări, nu de lucruri,
Nu de oricine, ci de OM.
Încruntat e timpul
când, cu bună știință,
îl confrunți în față
și în consecință,
Inimă, nu-mi spune dar
Căci iubirea nu mai vrea
Să rămână și să de-a
Vieții tale veșnic har!
Gândește-te mai mult la cer,
Alungă gândul efemer,
Șoptește-i inimii duios:
"Comoara ta e sus, nu jos!"