Năsut pe 26.07.2005, pasionat de matematică și conservator al poeziei clasice. Epigon.
Prăpăditor, un simț amarnic se răscoală,
Ce urăște, ce iubește-orice mândrie!
Vrea să știe, c-un amarnic dor și-o boală
De urgie, de ce e setea de știință
Îți iubesc taina și-ți iubesc cuvântul
Îți cântă zeii-n harpe-orice mișcare!
Tu ești tăcerea ce, șireată tare,
Adânc îi sapă liniștii mormântul...
Distant sun-înc-o chitară,
Sună iară;
Și s-a umplut la han de oameni
Decuseară.
Satanici frisoane răsar însetate,
Dornice tare să muște din mine,
Să-mi bântuie zilnic mintea și gândul,
S-aducă aminte, fără rușine
Nu e demn de-a ta mărie, împărate, al meu port;
Mama mea-i croitoreasă, iar tatăl meu e mort
De-atâția ani, și bani să viu aici deloc n-avui
Și lăsai desaga goală numai păsu-mi să ți-l spui!
”Inima satură-se de iubit,
Să fie omul fericit!”
”Ce, nu știi? De n-ar iubi
Sufletul s-ar pustii,
Surâzător îți zace chipul în poala câmpului cu flori,
Și-l visezi pe-o coală albă cu miliarde de culori
Ce suspină-n rând cu tine-un dulce și un singur dor...
N-a-ncercat nimeni să-ți facă azi pe plac,
Încerc eu. Încearcă și-un nenorocit!
Ce ți-e ție dac-un înger sau un drac
De când sunt pe-acest pământ,
În gând, bunico, îți ziceam
Că tu ești darul meu preasfânt
Ce nu îl meritam...
În ochii tăi îmi văd chemarea,
În ochii tăi mă văd pe mine
În ochii tăi văd înserarea
Cum n-o mai văd în nimeni.