Mi se pare nefiresc
să mai măsor coama timpului
de la prima nemurire
în care te-am împărţit
la toate gândurile mele.
nu ştiu ce-ar mai însemna secunda
când tot ce este eter
îşi supune reverenţa
icoanei tale.
Iar îţi văd prin cute de întuneric blând
trupul îmbrăcat în mătasea lunii
şi parcă ochii mei abia au învăţat
alfabetul privirii,
de-şi împart înmărmurirea
fără să-ţi conteste frumuseţea
prin protestul unei clipiri.
Hai,
invită-te pe trupul meu,
împleteşte-ţi părul
cu o adiere de culori
îmbrăţişată de noapte,
încălzeşte-mi pieptul cu mâna ta
ca şi cum pielea mi-ar fi un sol de gheaţă,
croieşte-ţi cu buzele cărări
prin iarna inimii mele
şi-ai să găseşti în urmă flori
din care iubirile îşi fac izvorul.
Atinge-mi cu semn de fiori fiecare şoaptă,
să fim copiii tăcerii,
dezveliţi sub tutela cuvintelor,
să nu ştiu cât de adânc îţi mai vine
ziua de ieri,
să ne naştem iar şi iar,
fără de ţărm,
să facem parte unul din altul
fără să ne aparţinem.
Ecoul mărilor să ne fie imn instigator,
să ne înecăm în strofe
cu setea potrivirii,
să ne fim în oglindă
asasin şi victimă,
yin şi yang,
eros şi tahanos.
Lasă-ţi vocea să mă împletească
de aproape
ca pe o binecuvântare.
sub umbra veciei tale,
să aud petale de dor
sărutând asfaltul,
în imitarea ploilor fără cusur
din care se prepară edenurile,
să ne hrănim reciproc îmbrăţişările
mult după ce mângâierile noastre
se vor uita.
Apari
cu o premisă dulce de surâs
şi în mine înfloresc la unison
toate cântecele neştiute
de portativele poeţilor,
mi se desfac sub piele
aripi în plutiri de emoţii
şi mi se umplu toate căutările sufletului
cu tine.
vezi mai multe poezii de: Chrisforever
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.