Aroma nopții îmi sparge plămânii de cristal
Şi-mi lasă dor de tine în adâncul meu pustiu,
Doar luna îmi aminteşte de acel adio-n piedestal
Ce l-am păstrat în foaie, de-a pururi să îl ştiu.
Îmi sună rotundul cu limbi de aur să îmi spună
Că-i târziu şi iar mă-ndeamnă greierii să plec,
Să las în urmă umbra ta postumă
Şi-n adâncul vis cu foame să mă-nec.
Dar nu-l ascult şi nici măcar la strigăt nu-i răspund,
Căci vreau să stau aici, lipit de banca noastră veche
În locul unde ți-am gustat sărutul de om scund
Şi mi-ai jurat că-n veci o să-mi fii pereche.
Adie vântul şi-mi suflă-n gânduri o tortură,
Încununată cu chipul tău de roză parfumată
Mi-e greu să ştiu că nu mai eşti a mea făptură
Ci doar o altă amintire blestemată.
vezi mai multe poezii de: Sergiu Florin
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.