Tema săptămânii - Poezia săptămânii nr: CCCXIV

M-am săturat de primăvară

de flori iubito și de virtute

Și cum mai e viața de- o vreme încoace?
E liniște, calm, cu grija ai pace?
Duci dorul de zile normale, la ani
În care trăiam fără griji ca puștani?

Aroma nopții îmi sparge plămânii de cristal
Şi-mi lasă dor de tine în adâncul meu pustiu,
Doar luna îmi aminteşte de acel adio-n piedestal
Ce l-am păstrat în foaie, de-a pururi să îl ştiu.

Ce toamnă se perindă peste lume
Și cum se veștejește totul, tată;
Dorul greu și lipsa de-al tău nume
N-o să veștejească niciodată…

Doamne,
Câţi nebuni ai lăsat,
Mari specialişti în nevoi,
Semidocţi sau proşti

La simfonia frunzelor căzute,
Plâng arămiu copacii peste noi
Și suflă vântul în corzi de alăute,
Concertul unui anotimp trăit în doi.

în eșafodul zilelor nesemnificative
viața este o trapă
tu te învârți sugrumat de realitate
într-un cerc tot mai mic

Mereu în calea vremii, i-am dat prinos toţi morţii,
Nu doar obolul simplu al traiului curat,
Ci mai ales pe-aceia ce-au stat în pragul porţii,
Să fie pace-n ţară şi bogăţie-n sat.

În urma noastră zac tăciuni
şi pietre smulse din fântâni
şi ploi
şi câte punţi am străbătut,

Aduce vântul frunze dantelate
lăsând în urmă arborii mai goi,
eu mi-amintesc iubirile ratate
rămase afară, triste, după ploi.

Tată drag din cerul sfânt
Eu te laud și-ți cinstesc
Numele pe acest pământ
Căci în sfântu-ți legământ