Nu eu sunt noaptea declarată sublimă, nici bolnavă,
sunt țipătul care prevestește furtuna,
cuprinsul în care zace tăcerea cuvintelor,
parașuta care nu se deschide
și la urma urmei sunt umbrela de ploaie a doamnei
ce pășește pe tocuri printre băltoace
model grăbit spre atelierul pictorului
cu nervii puși pe șevalet.
Răzvrătit pe culoarea surâsului sub cearcăne,
îndrăgostit de tușele groase și leneșe.
Aștept imaginea plină și confuză sub umbre,
o pasăre învinsă de zbor
până la țărm,
unde mările-n spume hăituite de fugă
îmbracă sublimul în teamă și neliniște
pe care numai soarele ce completează tabloul
îl așază deasupra de închipuire.
vezi mai multe poezii de: flavius
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Metafore puternice, inedite.
Agafia
miercuri, 06 martie 2019