Când orizontul s-a prăbușit peste pleoape
și greutatea lumii ți-a frânt încheietura,
lăsând palmele să atârne a neputință;
când privirea s-a scurs în pământ ca o ceară topită
și clepsidra s-a spart, lăsând timpul să tacă...
Ai vrea să te înalți, un titan doborât,
dar carnea ți-e fum și oasele abur,
nu ești decât aer captiv într-o haină de lut,
fantomă rătăcită prin ruinele propriului nume.
Cauți,
în secunda asta de paralizie,
un sens în care să te înfășori,
să-ți aduni cioburile tăioase
aruncate prin ungherele minții,
construindu-te om.
În liniștea asta de mormânt și geneză,
două forțe pulsează-n eter,
împletite ca iedera pe un zid nevăzut,
lucide, tăioase, supreme:
spaima de moarte ce cască abisul
și foamea — nebuna iubire de viață.
Ele te smulg din neant cu funii de gânduri,
te trag din adâncuri de sine spre mal,
către o lumină străveche și totuși nouă,
pe care, tremurând, începi s-o înveți,
să o respiri,
să o fii.
vezi mai multe poezii de: gabrielaa
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.