Tema săptămânii - Poezia săptămânii nr: CDXXX

Câte suflete încap într-un om,
Câte suflete s-au dus din el
Şi-au lăsat amintirile într-un veștejit pom,
Mă-ntreb câte flori ofilite am scos....

Nu mai aștept nici semne, nici răspunsuri,
Nici ceasuri care tic-tăiesc prea greu.
M-am rastignit in mine, fără cruce
Ca-ntr-un final de carte — calm, și eu

O, mamă, fără tine pământul e sărac
Şi chipul meu e-n lacrimi, nu pot să mă prefac,
Iar casa ta e tristă, căci tu erai stăpâna
Şi nu-mi răspunde nimeni când spun azi, „Sărut mana”.

Da,
am pãstrat cuvinte
în scrisori şi jurnale
scrise de umbrele

În pârg e lanul auriu de grâu,
Un vânt pribeag l- a transformat în râu
Și valuri unduind pe grele spice
Pocnesc a copt semințele alice.

Acolo, în liniștea grea și nemărginită
Unde șoapta-i durere, lacrimă ostenită,
Simt iarăși în suflet o lume veșnic pierdută
O marfă de schimb, niciodată vândută.