E soare-n cer și cântec de clopote e-n sat
Biserica e plină de cei cari au plecat
Din zori și de cu noapte, din dealuri și cătune
Sunt Paștele! Văzduhul e parc-o rugăciune,
Fără mine nu se poate, dovadă că sunt.
Fără mine nu s-a putut;
dovada e că m-am tras din mine însumi
adică din acel mine care-a fost.
Cu ce-ai rămas din flăcări, mai bun decât erai
Când ai intrat în marea şi ultima-ncercare?
Sfârşind cu tine însuţi eroica-nfruntare?
Cu ce-ai rămas din toate? Ce-ai ars şi ce mai ai?
De câte ori am tresărit
La fiece mişcare,
Crezând că poate ai venit
Tu, dulce arătare.
Vremea iubirilor noastre-a fost vara fugara,
vara tarzie-a pus capat grabitului zbor.
Parca vad cum plecai pe nisip-strigau,
strigau si piereau in septembrie mainile tale.
Când ani şi secoli or să se strumute
ştergând din amintire pe poet
şi-aceste versuri, licărind discret,
vor sta-n răscrucea graiurilor mute;
Un faun - ars pământ hain -
În miez de pajişti, stă şi râde,
Desigur, presimţind cum vin,
După dulci clipe, - urmări mai hâde.
Nu este-aşa că-n ciuda acelor proşti şi răi
Ce vor privi cu pizmă a noastră bucurie,
Vom fi arare mândri şi buni în veci cu ei?
Somn negru s-a întins
Pe-ntreaga-mi fiinţă,
Orice vis s-a stins.
Dormi, orice dorinţă!
Cu nuri "să vâre sfinţii în iad", să înfioare
Sub mantie un jude! I-s paşii altieri,
Vorbeşte-n italiană - cu dinţii-n scânteieri -
Şi-n leneşe accente ruseşti legănătoare.