În noaptea ce răsare și-n stele care pier
Se vede Luna plină, un splendid giuvaier
Un bec ce luminează pe fruntea obosită
Cu grijă și mâhnire adesea pardosită.
În perioada mea de glorie, cam pe la treizeci de ani,
Aveam o fată tinerică dintr-o familie de ţigani
Era rebelă şi focoasă şi-mi arunca priviri duioase
În încăpere când intra mă-nfiora până la oase.
În drumul meu de zi cu zi pe-o stradă mică-n cartier
Vedeam mereu pe scaun stând un vechi corăbier
El mă privea ades vrăjit, îmi urmărea mișcarea
Și își rotea zâmbind subtil cu mâna mustăcioara.
Din tainică celulă, din cel mai mic nucleu
Unealtă vie sunt, mâna lui Dumnezeu.
Mă simt himeră brută, sunt lut aprins de dor,
Cioplit să-mi fie chipul, Lui asemănător.
Pe-o aripă în zare, pe-o aripă de dor
Când lacrima din vise mă face ca să mor
Pe cerul luminat şi ochii mei de foc
Eşti o iubire amară, eşti cel mai simplu joc.
Prin lumea care trece ostilă şi grăbită
Şi unde nebunia e pe deplin trăită
Te caut cu privirea, îţi caut ochii mari
Iubite, acum să vii și-n față să-mi apari.
Din stihuri și din versuri, din dragoste de lume
Din aluaturi moi și tot soiul de hume
Ne-ai încropit din univers, ne-ai zămislit din mare
O viață dulce Tu ne-ai dat, c-o singură suflare.
Pe-o veştedă speranţă
Ce vine din neant
Şi-a mea nesiguranţă,
Un preţ exorbitant.
De-aş fi mereu precum o stea
Şi-o strălucire de-aş avea
Cometă ca să trec în zbor
Să dau lumină tuturor.
Secătuite clipe de viață și dezgust
Când chinul ți se pare trăit în mod injust
Ți-aduci acum aminte că ești un mic destin
Și toată existența nu-ți este doar festin.