Iubesc prea mult; sunt un râu
Fulguind de izvoare care caută marea,
Sunt un dătător prea generos,
Dragostea nu se va apleca să bea din mine.
Picioarele lui se vor întoarce spre locuri pustii
Fără umbră, lipsite de ploaie și rouă,
Unde stelele privesc în jos cu fețe ascuțite
Din ceruri albastre fără milă.
Și acolo, la miezul nopții, bolnav de suferință,
Se va apleca în dorința sa
Să-și potolească setea crescută dincolo de orice suport
În apă stagnantă, ascuțită ca focul.
vezi mai multe poezii de: Sara Teasdale
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.