E un tremur firav în frunzișul de mur
Nemișcare pe cer cu căldură-n tumult,
Urgisind nori ce vor să-și formeze contur
Cenușiu, așteptat, nevăzut prea demult.
Nu e vânt în lăcașul cu margini de stânci,
E doar suflul fierbinte al celui ajuns,
Cu un ultim efort, la crevasele-adânci,
Un liman la durerea ce-n corp i-a pătruns.
E un cerb rătăcit coborât din Carpați
Pe un plai depărtat de meleagul știut,
Diferit de pădurile-n care-a crescut,
Încolțit pe pășuni de dulăii plecați
De la stână-n pădure, cu pași furișați,
Cu ochi roșii sclipind, de strămoși amintind,
Ne’nfricați vânători și orice hăituind.
S-a luptat și-a lovit pe atâția din ei,
Dar cu rănile lui nu putea să mai stea
Și să lupte, când viața din el se scurgea.
A fugit spre păduri, iar dulăii acei
S-au întors șchiopătând spre a-i munților zei,
Mai privind înapoi, mai lătrând a pustiu,
Căci în zer nu simțeau izul sângelui viu.
A urcat drum de stânci și-a ajuns la izvor,
Însetat, speriat de durerea ce-avea
Și de sângele care, de pe picior,
Pe frunzișul din jur, picura … picura…
Prin văzduh, s-a răcit și se-arată o stea
Ce-i alungă din teamă, iar totul în jur
Se cufundă în noaptea ce va vindeca
Luptătorul ce zace-n frunzișul de mur.
30 iul. 2022
vezi mai multe poezii de: Daniel Vișan-Dimitriu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.