Dor tăcerile
ca sarea pe rană
și te macină
cum rugina fierul
încet și sigur.
Se îneacă cuvintele la marginea realității
se adună ca algele la malul mării
după o vreme încep să miroasă a vechi
sau a timp putrezit în uitare
și se adună în grămezi de gunoi
și tot mai puține idei reușesc să-l strabată
până la vorbă.
Si taci...
doar taci si treci pe partea cealaltă de drum
ca să nu trebuiască să explici de ce taci
de ce îți târăi cuvintele în rucsac
și le dai drumul doar seara când te pui în pat
de parcă ar fi animale sălbatice
ce îți aleargă prin încâlcitele gânduri
până în zori
și de care te temi să nu muște din oameni
și le lași să muște din tine
până ajung să roadă pe os.
Si taci...
ai uitat cum e să-ți miști buzele în forma cuvântului te iubesc
poate nici nu mai există cuvântul acela
poate e aruncat la vechiturile
din care unii taie bucăți și țes covoare
ce le așează în muzee
să arate oamenilor cum a fost în lume cândva.
Când tăcerile nu vor mai durea
vor deveni normalitate
și oamenii vor ști că au pierdut la zaruri
o bucată din fericire...
vezi mai multe poezii de: gabrielaa
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.