Tema săptămânii - Poezia săptămânii nr: CDXXXIII

Se-aşterne ziua peste ce-am trăit,
Pe străzi, tăcerea merge în costum,
Şi umbrele, cu paşii coloraţi,
Din mine cad, îşi caută alt drum.

Pe firmament sunt mii și mii de stele,
Ce strălucesc din noapte până-n zori,
Dar tu ești mult mai mândră decât ele
Căci îmi aprinzi iubiri și-mi dai fiori.

Azi am văzut nucul din vie,
Ce amintiri, copilărie...
Eram nepoată la bunica,
O fată ce nu știa frica.

Увы, нам не запнуть наши чувства в угол
Не замаскировать их лица
Не суждена встреча друг с другом,
Запутались мы по пути к нашим сердцам.

Tu ești salcia de veghe peste râu-mi prea-n vâltoare,
Ori ești grija din oglinda ce-ți arăt zâmbind spre soare.
Aplecată,prea smerită nu cutezi a privi cerul,
Vrei să-mi faci curgerea lină, vrei să-i descâlcești misterul...

Dor tăcerile
ca sarea pe rană
și te macină
cum rugina fierul

Doctori în mediocritate
doctori totuși în prostie
toată lumea cu dreptate
împroșcată-i ca să știe

Schițezi un zâmbet
e cel mai frumos tablou
cu tine
te port cu mine

În noaptea-n care te-am văzut,
Erai ca o mireasă,
Niciodată n-am să uit,
Că erai frumoasă.

Privesc înapoi cu blândă îngăduință,
Cu ochi ce nu mai plâng, ci învăță speranță,
Din umbre tăcute, din întreaga ființă
Mă recompun din vise și substanță.