M-am pierdut cândva în cutele unui cuvant
neștiind începutul nici sfârșitul
doar înțelesul ce îmi curgea prin creier
abandonându-mă unui univers creat de himere
în care locuia primăvara
cu soare cu tot
cu păsări, flori și culori
ce mă îndemnau să mă scufund în tăcere
ca într-un puț
unde lupii din mine să devină de ghips
să nu muște din clipa rotundă perfect
a timpului ce mirosea a rai.
M-am descompus într-un râu ce întâlnea marea
și în aerul nopții frate cu luna
am devenit amestec de pian și sonet
sau poate un plâns de fericire
în durerea dragostei dintâi.
M-am pierdut și m-am regăsit în cuvântul acela
spus când iubirea se naște
în chinurile facerii ce obosesc să doară
viețuind doar o clipă străvezie
în care sufletul e pană și fulg și bombă cu ceas...
O clipă cât o viață
incandescentă și pură de om.
vezi mai multe poezii de: gabrielaa
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.