Fiecare gând —
pare spânzurat în capul meu
de niște funii de fum —
se leagănă între „a fost” și „n-a fost niciodată”,
Am fost aproape de destin,
Dar pașii ni s-au rătăcit,
Maeștrii cruntului declin
Am devenit și am pierit.
Mă așez în fața oglinzii
ca în fața unei instanțe —
fără martori,
fără avocat,
Azi-noapte am stat în vis la masă cu Dumnezeu.
L-am întrebat de ce lumea asta pare făcută pe grabă,
ca o casă ridicată pe un sol mlăștinos, în prag de iarnă,
Am iubit la nebunie
Și-am pierdut tot ce-am avut.
Sufletu-mi stă cu chirie
Într-un timp aproape mut.