Detașat din cale-afară de persoanele din jur;
Lumea fiind prea neclară, nu doresc să o conjur;
Și-mi impun, ură fără de cusur,
Cu o conotație clară, naufragiu chiar obscur;
N-are rost să-ți admir chipul,
Când nici nu îl pot percepe;
N-are rost să-ti aud vocea,
Când nu ai nimic să-mi spui;
Nu mă mai interesează
Ce şi unde, cum şi când...
Căci în ochi îmi luminează
Moartea ce o port în gând
În gând îmi răzbate
Ideea de moarte
Şi mintea-mi devine un templu
Rătăcit-am în neştire, şi pe mine m-am pierdut
Blestemat în vieți trecute, pentru ce nici n-am făcut
Mi-e şi frică să te văd, dacă o să mă vezi distrus?
Vei întreba, nu voi putea să îți ofer nici un răspuns
Totul din nimic începe
Avansează spre creație
Puritate, inovație
Şi mintea ce o percepe
Deviind din cercul lumii
De la tot ce v-ați dorit
Doar dorință de avere
Pe când unii mai nimic