La marginea pădurii, pe unde apa trece,
Stă fata cea frumoasă întinsă sub o stea.
Suflarea-i nu se vede, in piept inima-i rece,
Iar fulgii albi și molcomi se așează lin pe ea.
Cu ochii goi alături, băiatul o privește,
Simțind că aleargă timpul, că vine noaptea grea.
"O clipă să mai stau, fii bun îndură-te și zăbovește,
Tu timp hain, tu piază rea!".
Suflând ușor și rece, doar vântul îi răspunde,
O șoaptă dinspre noapte, știută doar de el:
“Tu vrei o zi mai lungă, o luna ce se ascunde,
Dar timpul care trece va lua ce-i trist cu el”.
Băiatul se-nfioară de glasul ce-l aude,
Iar fata lui de ceară se cerne tot mai rău:
"Să uit eu tot necazul acestei zile crude,
Să merg eu înainte, să uit eu chipul tau?"
"Să fie el o umbră ce-n noapte se topește,
Să fie ca un spectru, uitat în colțul său?
Iar eu să merg îndata spre ziua ce porneste,
Să las în urma dorul de tot ce-a fost al tău!?"
Revolta îl cuprinde, pe data se-nvrajbeste,
Și strigă, cu glasu-i plin de foc:
"Acela nu sunt eu! Prin ochii mei de-acum e altul ce privește!
El rade, blestematul, și nu e trist deloc!".
"De-ar fi să-l arda focul, pamântul să-l inghita,
Să-l piardă apa-n noapte, să curme suflul sau!
Să-l macine și vântul, cu vocea lui cumplită,
Să nu-și găsească locul, să-l prindă ceasul rău!".
Și vantul nu mai suflă, doar fulgii se coboară,
Se aștern în noaptea rece cu haina lor ușoară.
Iar timpul se întinde, stăpân peste hotare,
Și aduce leacuri sfinte de moarte și uitare.
vezi mai multe poezii de: Akira
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.