ca o noapte înrămată
e această aducere
aminte;
uneori, o tresărire razantă
despică umbra unei neliniști
stau față în față
cu un albastru neclintit,
în abandonul unei clipe
se-aude marea
cu clătinări de catifea;
doar pașii se pierd în infinit
ca o carte învechită
e nisipul încins,
ca o poveste rămasă
să bântuie apusul
undeva, o stâncă golașă
, - ca o formă a întristării -,
așteaptă un semn
( o văpaie)
rareori, un șir de păsări
albe,
ca o dragoste promisă,
sfâșie albatru solitar
și iată, noi rotunjimi senzuale,
în alte urme de soare…
Valentina Becart Bișog /25 august 2021
vezi mai multe poezii de: valery
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.