Nopțile se întind tot mai grav pe pământ.
Se clatină convoiul toamnei spre mormânt,
spre frig, spre întuneric, spre durere,
parcă uitând că va fi Înviere…
Când o să vină seara și umbrele s-or duce
să-și plângă-n taină toamna și moartea prin livezi,
tu o să vezi durerea și rănile din cruce,
scuiparea și lovirea, tu toate-o să le vezi…
Viața mea-i un bal mascat
unde or dansat cu dracii
toți nebunii și tarații
care mi-or trecut prin cap.
Când o să vină gara în care trebuie să cobor
să nu spuneți nimănui c-am vrut cândva să mor.
Să mă puneți într-o pătură ușoară și subțire
și să mă duceți unde să nu mă găsească nime’.
În Trivale-i neagră iarba,
România-i lung suspin
că s-o dus din viața asta
și Gâscanul de Dobrin.
Ne-am săturat de plandemie
și mascarade derizorii !
Nu vrem minciună străvezie,
nici vaccinări obligatorii !
Te-am privit cu regret
în clipa care zbura…
Te-am privit cu regret,
te-am privit așa…
Seara pe dealul Poienii lui Angelescu,
cu-n blând apus, ca în Mihai Eminescu…
Munții Perșani sunt chiar a zării oștire.
Lempeșul lung stă-n fața lor, ca un mire.
Fă, Doamne, să se-nalțe peste țară
un om ca lacrima de căprioară,
un om curat ca floarea cea din tei,
bărbat al unei singure femei,
Ținându-ne de mână, ca nişte lungi vagoane,
ne ducem existența spre zări târzii de fum
ne flutură în grabă batiste pe peroane
şi, fără multă vorbă, suntem împinşi la drum.