Vino
mi-e dor de privirea
unde nu se tulbură apele niciodată
și nu curg înainte niciodată.
Atinge lumea,
lumea în care sunt prizonier
te chem
mă tem
sunt mai puține zăpezi
săruturile mai seci
pielea mai aspră
și cresc rădăcinile urii
prin carnea ce miroase
a parfum de coji și sare.
Tălpile tale de piatră
se sfarâmă în
șanțurile și munții crescuți
dintr-un sărut fals
dulce și
dependent.
Ale tale amprente
prin sângele meu
se lovesc de piatra crucii
unde am îngropat timpul
și niște liliac uscat.
Stau
în spatele minții conștiente la fereastră
și...
aștept să înflorească
într-o iarnă.
vezi mai multe poezii de: gabrielaa
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.