Tânjind mereu la ceruri paralele,
Doar câte-un fulger ne unea,spontan
Ca mângâerea-n vremuri de tăcere,
Ca oaza în Sahara ce eram.
Ştiam de mult,simteam deznodământul
Ce prin cuvântul răstignit va fi;
Si bănuiam că astăzi legământul
În rime semănat,s-o nărui.
Un vis frumos,zbătandu-se ,îmi cânta
Al destramarii ,tragic recviem;
Spre albăstrimi eterne se avăntă
Purtând cu el fatidicul blestem.
Nu plâng.Mă scald în sânge de crepuscul
Căldura lui s-o pot în piept purta.
Chiar de-ar părea un gest naiv,minuscul
Va fi o punte spre lumina ta.
vezi mai multe poezii de: SAlecsandru
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.