Iubirea mea e carul alegoric
ce își trăiește astăzi odiseea
de-a prezenta, pe drept, nu metaforic,
tăria unui dor pentru Andreea.
Un asfințit îmi flutură-n oglindă
scrisori ce curg din ceruri arămii
Și-o frică nevăzută mă colindă
drept epilog la ce ai vrut să fii.
Mi-e sufletul un cuib al fericirii,
de zbuciumul luminii adăpat.
E un ocnaș ce-n mina nemuririi
tunel spre-a ta iubire a săpat.
Moarte, tu n-ai nicio vină
găsit-ai un suflet vacant,
candid rezervor de lumină
pe care l-ai luat " en passant".
Te-am însoțit în tainice dorințe
și ți-am urmat al aripilor vers,
Dar acuzat am fost de ingerințe
într-un candid și tainic Univers.
Spre ceruri ai întins a ta plecare
în brațe nu mai pot să mi te țiu,
Atrofiate sunt de nemișcare
Le voi tăia la osul sângeriu.
De ce n-aveți gândirea luminată
și suferiți cu toți de-o boală grea
considerând că dreapta judecată
nu se aplică la persoana mea?
Un gând primăvăratec, drept solie,
a tot bătut la ușa unui vis
Și a cerut destinului să-i fie
prolog la tot ce astăzi nu e scris.
E clipa unor gânduri luminate
de-a primăverii tainică sosire,
Când voi ceda zăpezii din păcate
ce n-au primit iertări la despărțire.
Te-am invitat să fii al meu tezaur
Și n-am făcut-o, dragă, în mod deschis,
Dar am trimis cu frunzele de laur
o dulce adiere către-un vis.