Ațipind zbătut, târziu, în a nopții neagră ceață, tristu-mi trup fragil, vrăjit, cade-n vise.
Prin perdele zdrențuroase, bolți de stele incolore,
Ori cupole spălăcite, mă trezesc din somn ușor, când prin geam aud un râset, râset înfiorător.
Mă ridic din pat înspre sticlă, căci îmi face semn cu mâna om călare sub brad-roșu;
Sub straiele-mi frunziș tremură plopii
Iar rădăcinile lor înlănțuiesc o
Floare mică de rocă.
Îmi pocnesc degetele până la munte
Cu pași ca undele de vânt înspre nămeți cenușile-mi port,
Pe strada sângelui și-a smoalei când coji de cer adun de jos;