Am coborât tăcut, domol,
Cu cerșetorii la picioare,
Voiau să-nghită alcool,
Ei n-aveau ochi pentru mâncare.
Să fi văzut ce noapte, să fi văzut ce Lună,
Când se vărsase sânge, peste întregul cer,
Cum licăreau pistruii prin taina lor nebună,
Și se rupeau copacii când degerau de ger.
Am scris atâtea versuri în rătăciri sublime
Și am uitat cu totul că după orice scriu,
Ceva se stinge-n mine, și ce rămâne viu
E doar o amăgire că sunt și-mi este bine.
Falduri întristate, niciun fel de dor,
Cred c-ar fi mai bine, să adorm, să mor.
Fildeșul e rece, și sub fruntea mea,
Iubirea voastră, umple, paharul de iluzii,
Extazul amăgirii, mi-e fără de folos,
În stare de letargic, de mult am tras concluzii,
Ca să ajung mai rece, și mult mai nemilos.