Pe sâni purta sărutul, cum mugurii duc roua,
Și tremura sub vântul, ce-o mângâia ușor.
Atunci pleca spre lume, când scăpărase luna,
Și a luat iubirea, care mi-a fost izvor.
,, Sunt atât de tristă, nu mai știu nici eu,
Ce mi se întâmplă, ce durere am,
Nici nu îți pot spune, parcă-mi este greu,
Nu ai nicio vină, sunt precum eram..."
Ah, voi, tei, voi, dragii mei,
Frumusețea voastră clară,
Încă mi-o aduc aminte,
În tăcute nopți de vară.
Beau vinul zilelor acestea,
Prefabricat spre a-ntrista,
Că s-a sfârșit aici, povestea,
Și cred că astăzi voi pleca.
Și dacă-n ochi pătrunde lumina sfărâmată,
Ca valul spart al apei, în stânca de calcar,
Din suflet, fă-ți vitralii și nu lăsa vreodată,
Orice moment al vieții, să treacă în zadar.
N-am să mai vin aicea, nicicând n-o să apar.
Trăim numai o dată, dar ce-am făcut, rămâne,
Și de aceea, astăzi, mă-ntreb „Dar dacă mâine
Ar fi să plec de-odată, sub presa de țărâne,
Și acum când firesc nu mai este nimic,
Și când totul e trist și e prea monoton,
Nu mai vreau să vorbesc, chiar de am ce să zic,
Mă închid liniștit, între nopți de carbon.
În clipele cele mai bune,
Pe care le trăiesc mai rar,
Sunt și mai trist, și pot doar spune,
Că-n apatia mea, dispar.
Dormi liniștită, Anna, o să-ți veghez la tâmple,
Te protejez bezmetic, de fiecare tren,
Când valuri din ceasornic, răzbat ca un refren,
Mi-e teamă de cinismul, ce poate să se-ntâmple.
.
Luni, douăzeci și cinci, tristețe,
Aceeași noapte ca-nainte,
Iar, inima o să înghețe,