Oraşu-acesta mare, cu prea multe istorii,
ce-şi spală rufa vesel la malul unui rîu,
în zbucium de lăute şi ştreanguri iluzorii,
prin nunţi mistificate sub ploi de-orez şi grîu,
Vom mai trǎi iubirea idealǎ
Poate pe-acest pǎmînt cît vom mai fi,
Uitînd într-un tîrziu cumplita boalǎ,
Prin care am trecut spre-a ne iubi.
Cînd ne iubim parcă fugim departe,
Spre ceru-mbrăţişării ca de foc,
Nici nu mai ştim de-i viaţă sau de-i moarte,
Noi, două simple stele de noroc.
Iubito, aveai ochii de neguri cînd ningea
Frumoasa, trista iarnă pe sufletele noastre
Şi mîna ta subţire prin fulgi mai flutura,
Cînd mi-e urît de lume imaginez un sat
Şi mă ascund acolo cu toate ale mele,
Un loc fără păcate, posibil şi curat,
Purtam un pantalon pînă aproape de genunchi.
Cu o mînă în buzunar, în alta ţinînd un măr din care muşcam,
mai dînd cu piciorul unei pietre, mai repezindu-mi părul
Ca un biet aristocrat exilat pe viaţă
în afara bibliotecii lui din lemn de nuc,
întinzi de caimacul dulce al vremurilor apuse
Era pe vremea cînd, iubind singurătatea,
mă dedicasem cultului propriei personalităţi,
nestînjenind însă pe nimeni.
Praştia luminii şuieră prin vreme
ca un corb de sticlă beat şi fără sens,
din potop şi milă se mai nasc poeme,
sub un glob de ceară rînced şi imens.
Doar ştiţi cǎ-n urbea noastrǎ sînt cel ce vinde fluturi
şi-mparte blînd norocul purtînd mǎnuşi şi frac,
în timp ce rǎposaţii sǎraci sînt luaţi la şuturi,