Urma
M-adună iar ploaia din apă,
Scobit în terestrul meu cînt,
Pe fluviu lunecă arzînd liniştea copacilor.
Eu stau pe mal şi confecţionez iezi nevorbitori
din frunze, lut, bucăţi de stofă şi privesc uneori în zare,
la nişte mănuşi pierdute, metalice,
Nu, iubito, eu nu sînt cel cu urechea tăiată.
În ochiul meu jilav dorm cîmpiile şi dorm mări.
Caut în soartă mereu un ghimpe de cioară spurcată.
Şi vreau să-ţi spun, ca un fugar de rînd,
Ce nu mai are loc într-o poveste,
Că vreau iubirii noastre să mă vînd
La preţul unui vis ce nu mai este.
Cum stai, copac bătrîn, copac frumos,
Înalt, pe-o coamă verde, solitară,
Nu ştii că undeva, puţin mai jos,
Se pun la cale mari trădări de ţară.
Cînd va duhni şi sila ca varza în butoaie
şi-or să se ude-n stradă batistele cu spirt,
va izbucni ca floarea speranţa din gunoaie,
vor chefui fantome domneşti în orice birt.
Sînt cel ce vă urează-o zi mai bună,
În viaţa asta searbădă şi grea,
Şi care îşi doreşte să vă spună
Că încă mai e loc şi de-altceva.
Ca un cocor astenic şi cuminte,
În legea primăverii ce-a venit,
Mă-ntorc cu gîndul gol de vechi cuvinte,
Şi-mi amintesc c-odată ne-am iubit.
Mă tot peţesc trăsurile vacante
cînd mai înmoi cu tîrnul prin luceferi
şi simt femei, prin jur, mergînd pe poante,
V-aş îndruma să mergeţi pe caii de lumină,
V-aş arunca pe umeri un şal al împăcării,
Dar sînt mereu o rană din ce în ce mai plină
Parcă de sarea albă din neodihna mării.