.......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
Ana
Emilia Amariei (prietenei mele, Ana Todoran)
Ana e pace
Prea nefireşti îmi par uneori toate lucrurile
şeile au căzut de pe caii ce alergau pe urmele tale
te sprijineai cu tâmpla de sufletul meu
în timp ce depărtarea-mi scobea caverne în oase
adevărata libertate vine cântând
ca o pasăre fără nume care
taie cerul cu linii aurii
deschizând porțile veșniciei
Com-poezie
S-au deschis noi fabrici de com-poturi
utilate corespunzător cu mașini
Crăciunul mă doare și nu-i ca odată
Mă ninge pe suflet cu stele și nori
Cărări viscolite, nămeți prin ogradă,
Și-un strop colind străbătându-mi prin pori.
Aplecat peste omătul troienit, pe ulicioară,
Trece lin, cu mersul moale, un bătrân cu-a lui povară.
Ține strâns de țolul aspru - cu vreo două legături
Făcut sac – să poată duce, din pădure, uscături.
Numai iarna știe
să îmbrățișeze în cristale albe,
până când tot cerul coboară
pe pământ,
Te plânge România când nu mai ești, bădie
Și numai versu-ți dulce străbate pân la noi,
Mă-întreb, cum era oare, de ar fi fost să fie
Luceafărul măiastru, contemporan cu noi?
Vai, putrezește nucul, e plin de scorburi trunchiul
Și nimenea nu știe din care vremuri vine.
Era bătrân când tata, la umbra lui, cu mine
Stătea în miez de vară și își pleca genunchiul
Ajută-mă, Doamne, să îmi plâng lacrimile
dar să mă pot întoarce în bucurie
să-mi gust deplin amarul
ca să-mi știu îndulci inima