"... pe trupul meu, se joacă şah, cu mat la ultima zvâcnire de inimă..."
o nouă dimineaţă scârţâie
pe geamul paradisului,
un fel de cretă
plimbată pe o tablă din sticlă
Noi doi suntem la fel,
şi locuim în acelaşi
tulbure ochi de cer,
în aceeaşi literă strâmbă a genezei,
Nebunii nu trebuie închişi,
trebuie doar să le deschidem colivia!
Dar, atenţie la nebunia inimilor...
Mergem. Înainte. Tot înainte.
cu un scop sau fără scop.
când mergem fără scop,
Poeţii nu mor niciodată în patul lor,
pentru că ei nu au paturi,
au doar nişte hamace cu ochiuri multe,
prin care trec tot timpul
după ultimul test de sânge,
o electrocardiogramă,
o electroencefalogramă, un RMN
şi o plimbare prin parc, am înţeles,