Un roi se copulează în sânge
Are un coș de rouă
Șarlatanul din cer
O, bărcuță de flăcări,
coroană a cerului
ce umpli cu ecoul
golul universului...
Ce-i un boboc de trandafir se știe
Abia când clipa este prea târzie
Și unul singur stă pe vrej, anume,
S-arate ce sunt florile pe lume.
Stricați voi bucuria calmă!
Lăsați-mă lângă pahar,
Să-nveți poți mult cu alții-n valmă,
Dar să te bucuri – singur doar.
Nevoia te-ndeamnă spre rugă, se zice... Străinul
Meargă-n Italia, căci află duium de nevoi.
„Sfântul Ioan în Noroi” se cheamă-o biserică... Iată
Zic că Veneția, azi, e sfântul Marcu-n noroi.
Ca nicovala e țara, stăpânitoru-i ciocanul,
Poporul cu tabla-l asemui, ce-n mijloc se-ndoaie.
Vai de tabla sărmană, când lovituri nemiloase
Cad la-ntâmplare și-n veci nu se mai gată căldarea.
Solemn îl vedem pe doge mergând alături de nunțiu;
Pe Domnul îngroapă; unul pecetluie piatra;
Dogele, ce se gândește, nu știu; celălalt însă
Sigur că-n sine zâmbește de pompa cea gravă.
Gondola aceasta e-un leagăn lin clătinat o asemui,
Iar umbrarul de-asupra pare-un sicriu uriaș.
Tocmai așa, clătinați, noi plutim între leagăn și moarte
Nepăsători, pe al vieții mare Canal.