Asta-i Italia pe care-am lăsat-o. prafu-i la fel,
Străinul la fel pungășit e, orișice-ar face.
Cinstea germană zadarnic o cauți în toate ungherele;
Viață, mișcare-i aici, nu rânduială și sârg.
Marea vedeam strălucind, valul cel blând licărea;
Vesel sub vântul prielnic, pânza plutea mai departe...
În inima mea nici un dor; privirea-nsetată
Se-ntoarce curând către zăpada din munți.
Cum trăiești? Spune! Trăiesc! Și de-ar fi hărăzite
Omului sute de ani, tot mi-aș dori ziua de mâine, ca azi.
O, cum luam seama-nainte la toate anotimpurile,
Primăverii-i uram bun venit. De toamnă dor îmi era!
Acum nici vară, nici iarnă nu-i, de când fericitul de mine
Sub a lui Amor aripă, în primăveri pururi plutesc.
„Totul se lămurește – îmi spune un cirac –
Din teorii înțelept predate nouă de dascăl.”
Sigur, îndată ce crucea de lemn ați cioplit-o destoinic,
Se potrivește deasupra și trupul cel viu, ca osândă.
„Tu te ocupi cu botanica? optica? ce faci?
Nu-i de mai mare folos inimi duioase să miști?”
Ah, duioasele inimi! Orice cârpaci le poate atinge;
Fie-mi unic noroc, pe tine, Natură, să te ating.
„Lume bună tu nu ai văzut? Cărticica-ți ne-arată
Doar saltimbanci și popor, ba chiar și ceva mai de rând.”
Lume bună-am văzut; bună, se cheamă când nu-ți dă prilej
Să compui nici cea mai mică poezioară.
„O gospodină de-aș fi, la casa-mi, să am eu ce-mi trebui,
Cinstită aș fi și voioasă, cu drag săruta-mi-aș bărbatul.”
Așa îmi cânta, printre alte cântece proaste, o fetișcană,
Mie-n Veneția; și n-am auzit nicicând rugă mai evlavioasă.
Prinții-și imprimă ades în aramă slab argintată
Respectabilul chip: poporul, o vreme, se-nșală.
Șarlatanii-și imprimă pecetea gândirii-n minciuni și prostie.
Cui piatra de probă-i lipsește, le ia drept aur curat.
Vremuri nebune-am trăit și am avut grijă
Eu însumi nebun să mă port, cum vremea-mi cerea.