Toate mi le-am dat din mână,
tot avutul meu:
nu mi-a rămas nimic
decât tu, speranță fără margini!
Ce se-ntâmplă? Scade marea?
Nu, crește țara mea!
O nouă flacără o nalță!
Fericirea mea din alt tărâm!
Tot ce azi îmi este fericire
sunt doar umbre în lumina ei.
Această limpede-adâncime!
Ce numeam adesea stea
a devenit o pată.
Voi, înțelepți scrobiți,
îmi sunteți panoramă.
Vuiește, vântule, vuiește!
Răpește-mi toată bucuria!
Această piedică supremă,
această cugetare-a cugetărilor,
cine și-a creat-o?
Însăși viața și-a creat
O cugetare,
aprinsă lavă curgătoare încă:
dar orice lavă își durează
cetate-n jurul ei,
Așa-i voința mea acum:
și de când asta mi-e voința
îmi merge totul după plac –
aceasta mi-a fost ultima înțelepciune:
Ghicește-mi, ghicitorule,
unde zăbovește-acum virtutea mea?
S-a-ndepărtat de mine-n grabă,
s-a-nspăimântat de viclenia