Ochiadele se schimbă în suspin,
Suspinu-n dor și doru-n vorbe vii,
Iar vorbele-n răvaș ce zboară lin
Pe-aripile Mercurilor zglobii,
Venețienele spuneam că par
O cadră de Giorgione. Și chiar sunt
Așa, plecate peste pălimar
(Sporește-al frumuseții dalb veșmânt
E o himeră-a tinereții, când
Pe orice chip noi ochii ațintim, –
O vrajă, vai! Ce zboară prea curând –
Căci gingășia fragedă-o zărim
Iubirea-ntreagă, nu cea ideală,
Splendoare-nchipuită, – ce-i un nume
Frumos, și-atât. – Un lucru ce nu-nșeală,
Vrăjit și viu ca și modelu-anume.
Sublimul meșter de culori. Când treci
Pe la palatal lui Manfrini, chiar
De-s altele, vezi-i tabloul, deci,
Cel mai frumos din toate; nu-n zadar
Venețiene chipeșe zărești
Și azi, cu ochii negri, sprâncenați,
Cu fețe dulci ca-n pânzele grecești,
Prost imitate-n timpii-apropiați.
Însă, din toate, știți, oare, –n ce loc
Era mai mult zarvă-n carnival,
Cântări mai multe, serenade, joc,
Mistere, haz și-atâtea măști la bal
De-ai fi de rit roman, se înțelege
Că te-ai purta la Roma – cum s-a spus –
Ca un roman să fii la post supus.
Ca protestant sau bolnav ți-ai allege
Pe amatori, spre-a nu-i lovi năpasta,
I-aș sfătui, nainte de-a pleca,
Să-și roage bucătarul sau nevasta
Să ia din Strand, dar nu doar o oca,
Spun bun-rămas mâncării pipărate
Și cărnii fripte, căci intrând în post,
Vreo patruzeci de zile încheiate,
Se vor hrăni cu pește vechi și prost,