E Carnavalu-această sărbătoare.
Adică: – ”adio carne”; nimerit
Pe cât socot, căci ei în postul mare
Înfulecă doar pește învechit.
Ei, și fidelul liberal Laffitte,
Domnesc în Europa. Iar când fac
Un împrumut, nu trag numai profit.
Răstoarnă tronuri, vâră țări în sac,
Cântarul lumii cine l-a-nșfăcat?
Congresul regalist sau liberal
În mima cui e? Cine-a ațâțat
În Spania, desculții? (Nu-I jurnal
Prea tânăr ești, la treizeci și cinci de-ani
Pentru moșnegi, prea vârstnic – pentru juni.
Ți se urăște să-ți pierzi timpu-n van.
De ce trăiești? Cu cine să te-aduni?
Barbare-s evurile medii, dar
Nici unul nu-I ca vârsta de mijloc
A omului. De-aș ști ce e măcar!
Îmi pare că-I ceva între proroc
Te saturi de-amor, dezmăț sau vin.
Ambiția te sfâșie și pierzi
Ce-ai câștigat la zaruri, dar puțin
Câte puțin s-aduni mereu monezi
Oricum ar fi, atunci când nu te-nsori,
Iubirea nu-i furișă? E un soi
De dragoste și nunta, uneori
La lucrul ăsta, greu să afli doi
De nu-i stăpân amorul, banii sunt:
Doboară crângul, de le e pep lac.
Curți, tabere, s-ar spulbera în vânt
De n-ar fi ei. ”Nu-ți lua, de ești sărac,
”În tabără, la curte,-n crâng – stăpân
E-amorul! El e raiul – raiu-i el”,
Îndrugă bardul. Greu mi-I să-l îngân
(În poezie nu-i ușor de fel)
O, ce minune mâna să-ți strecori
În lada cu monezi, să te desfeți!
(Nu bani cu chip de vechi cuceritori:
Monedei roase nu-i dă coiful preț)