„O gospodină de-aș fi, la casa-mi, să am eu ce-mi trebui,
Cinstită aș fi și voioasă, cu drag săruta-mi-aș bărbatul.”
Așa îmi cânta, printre alte cântece proaste, o fetișcană,
Mie-n Veneția; și n-am auzit nicicând ruga ei evlavioasă.
Gondola aceasta c-un leagăn lin clătinat o asemui,
Iar umbrarul deasupra pare-un sicriu uriaș.
Tocmai așa, clătinați, noi plutim între leagăn și moarte
Nepăsători, pe al vieții mare Canal.
Solemn îl vedem pe doge mergând alături de nunțiu;
Pe Domnul îngroapă; unul pecetluie piatra;
Dogele ce se gândește, nu știu; celălalt însă
Sigur că-n sine zâmbește de pompa cea gravă.
Ca nicovala e țara, stăpânitoru-i ciocanul.
Poporul cu tabla-l asemui, ce-n mijloc se-ndoaie.
Vai de tabla sărmană, când lovituri nemiloase
Cad la-ntâmplare și-n veci nu se mai gată căldarea.
Viața omului ce-i? Totuși cu miile pot
Viața să-i judece: ce și cum făptuit-a.
Și mai puțin un poem e; totuși cu miile-l gustă,
Cu miile-l critică. Scrie poeme, trăiește!
Voios meșteșug, poezia; doar cam scump îl găsesc;
Cărticica sporește, însă țechinii se duc.
Vremuri nebune-am trăit și am avut grijă
Eu însumi nebun să mă port, cum vremea-mi cerea.
Cred când îmi spui că nu plăceai lumii, iubito,
În copilăria-ți, și mamei urâtă-i erai,
Până când mare-ai crescut, pârguindu-te-n taină;
Da, mi te-nchipui ca pe-o copilă ciudată.
Alexandru, și Cezar, și Enric, și Friedrich slăviții,
Știu că mi-ar da bucuros jumătate din slavă,
Numai o noapte de-ar fi să le las culcușul acesta;
Ei însă, bieții, avan stăpâni-ți sunt de Orcus.
Brazda subțire-nvelește, ușor, sămânța de aur.
Omule, alta-n adâncuri oasele tale acoperă
Ară și seamănă vesel! Aici, hrană vie-ncolțește
Și nu se desparte nădejdea nici de morminte.