Alelei! amar de mine,
Frăţioare Constantine!
Rele sunt frigurile,
Mai rele-s dragostele!
La fântâna cu doi brazi
Am ucis doi unguri fraţi
Pentru-o puică ungureancă
Care nu mi-era duşmancă,
Frunză verde peliniţă,
Pe cel deal, pe cea colniţă,
Plimbă-mi-se-o cătăniţă
Cu doi bani în punguliţă,
Sus, pe câmpul Nistrului,
Sub poalele cerului,
La coada Ialpăului
Unde fată zmeoaicele
Draga mea, a noastră viaţă
E ca pomul cu verdeaţă
Ce dă umbră, ce dă flori
Tinerilor călători.
La dealul Bărbat,
Pe drumul săpat,
Merge hăulind,
Merge chiuind
I
Priviţi pe cele dealuri înalte, înverzite,
Pe-acele largi poiene cu flori acoperite,
Vecină cu moşia bogată şi domnească
Se-ntinde o câmpie mănoasă, răzeşească,
Pe care o pândeşte avanul domnitor
Cu poftă nesăţioasă, cu ochi adunător.
Voi, ce cătaţi defecte în scrierile mele
Şi intonaţi fanfare când constataţi în ele
Greşeli, imagini slabe, cuvinte ce vă par
Lipsite de-armonie, erori chiar de tipar,
Suflat-a vântul morţii pe dulcea-mi primăvară
Şi floarea vieţii mele curând s-a vestejit!
Durerea e mai crudă şi jalea mai amară
Când simţi că mori departe de tot ce ai iubit!