(Pe Câmpia Smârdanului, 1877)
Şi-acei ce de-a pururi au glume,
Azi tremură muţi şi-ngheţaţi
Râd cu toţii! Singur mortul
Tace-aşa pe loc.
Vine-o fată, pune ortul
Mortului pe piept, sub cruce,
Iată-i chiotind în cânturi,
Cupe-ncununând cu vin;
Flota cu sprijin de vânturi
Vâjâie sub cer senin –
Rumi adunase-n creier
Toată cuminţenia lumii –
Şi-ntr-o zi regele Gupta
Cheamă la palat pe Rumi.
– „O văd, o văd! Departe-n văi
Cu groază-n suflet, Tată sfânt.
Cu părul despletit în vânt – „
Şi ochii lui s-aprind văpăi.
Bătaia cea rară-n ceasornic
Acum a-ncetat.
Hatmanul se uită mirat
La marele vornic –
Şi era un vuiet jalnic prin porumburile coapte.
Carul-mare scoborâse jos de tot spre miazănoapte
Şi-i păreau pe deal înfipte roţile de dinapoi;
Lira ne-nsoţea la dreapta, iar Antares după noi.
Iar omul în lume se naşte
Cuminte-ori netot,
Şi scopul său ultim: să caşte.
Trudit că vieţii nu poate
Iar ulciorul mi-a vorbit,
Vrând, se vede, să mă mustre:
În colibele lacustre,
Stând pe scaunul cioplit
Savinca lui? Aman, aman!
Savinca-i astăzi gospodină,
Se-nvârte numai pe-un picior
Şi nu gândeşte la Cotor!