Plugarul cu necaz și munca
Își ară lanul lui din luncă
Și-n brazdă dânsul grâu aruncă.
Și grâul crește și se coace.
În noapte, sub poale de codru-nvêrzit,
E freamăt de glasuri, un tainic șoptit ;
Ard galbene flăcări și-n zare de foc
Vezi chipuri sinistre grămadă-ntr-un loc.
Aproape de strâmbele maluri
Corabia-n fugă trecea,
Cântau despicatele valuri,
Cântau și matrozii pe ea.
"Tu, omule, să-mi spui
De ce-ai tăiat din mine?
Îmi faci tu ceva bine
Ca-n rana mea tu pui
Nu pot scrie versuri de amor, o floare!
Căci amorul este un lucru bizar,
Dulce pentru-acela care nu-l cunoaște,
Și iar totodată negru și amar.
Fii bun, onest, cum se cuvine,
Prin fapte, ca și prin cuvânt;
Fugind de rău, fă numai bine,
Dar leagăn până la mormânt.
Din pământ răsare floarea,
Apa iese din pământ,
Și în pământ e diamantul
Îngropat ca-ntr-un mormânt.
Cum aș merge de cu drag
În pădurea cea de fag,
O, dar mama mă oprește,
Mama zice : Stai, citește!
În poiana unde sună
Tristul filomelei cânt
În desișul fără margini
Îmi săpați al meu mormânt.
Nu glumiți, v-opriți acuma,
Nu râdeți, bată-vă gluma!
Nu râdeți și stați cu râsul.
Nu glumiți, bată-vă plânsul!