O, în noaptea de-un albastru-adânc,
Fântâna singură cânta;
Cânta inimii amorțite
A unui satir cioplit în piatră.
Dacă pot purta dragostea ta ca o lampă înaintea mea,
Când voi coborî pe drumul lung și abrupt al întunericului,
Nu mă voi teme de umbrele veșnice,
Nici nu voi striga de groază.
Când vorbesc cu alți bărbați
Mă gândesc mereu la tine --
Cuvintele tale sunt mai pătrunzătoare decât cuvintele lor,
Și sunt și mai blânde.
Primăvara-i proaspătă și fără teamă,
Și-i nouă fiecare frunză,
Lumea e plină de lumină de lună,
Iar liliacul – plin de rouă.
Am ieșit într-o dimineață de aprilie
Singură, căci inima mea era sus,
Eram un copil al pajiștii strălucitoare,
Eram o soră a cerului.
Au vorbit despre cel pe care îl iubesc
Cu cuvinte crude și vesele;
Buzele mele au tăcut, păzind
Asupra a tot ce nu puteam spune.
Așa cum valuri de parfum – heliotrop și trandafir –
Plutesc prin grădină când vântul stă în nemișcare,
Venind și plecând spre zări necunoscute,
Tot astfel, melodii vechi îmi plutesc prin minte
Am întors cheia și am deschis larg ușa
Ca să intru din nou în camera mea pustie,
Unde de-a lungul lunilor lungi și fierbinți zăcuse praful.
Nu era oare singurătate când pe podea
Din vuietul oamenilor osteniți de muncă,
Copleșiți de gânduri de război și liste cu cei morți,
Frumusețea lui m-a întâmpinat ca o adiere proaspătă,
O frumusețe băiețească, pură, și un cap purtat cu mândrie.
Când s-a născut Iubirea, cred că se odihnea
La pieptul cald al Venerei, senin;
Zâmbea, se juca și, uneori, dormea,
Într-un răgaz de pace și alin.